Incitat fiind de o productivă discuţie cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, mi-am adus aminte de o lecură pe care o revăd constant (Elias Canetti, Masele şi puterea, ed. a 2-a, revizuită, trad. în limba română de Amelia Pavel, Nemira, Bucureşti, 2009).
În jurul unei beri cinstite şi a unei mese copioase, am încercat să dibuim o explicaţie cât mai substanţială cu privire la sentimentul de inferioritate pe care oamenii îl au în faţa oricărei forme de autoritate, fie instituţională, fie personală. Mai mult, ne întrebam de ce majoritatea indivizilor se gândesc de două ori, ezită sau, mai grav, tac şi acceptă decizii greşite şi/sau opresive ale autorităţii. Inclusiv deciziile politice, consemnate în sistemul juridic/normativ, sunt generatoare de ezitări, frustrări şi, în final, obedienţă non-critică.
Mai mult, cu toţii am trăit, cel puţin o dată în viaţă, sentimentul neputinţei, al fricii de a reacţiona, al acceptării unui ordin. Din fragedă pruncie până la moarte, trăim cu “autorităţi” care impun conduite sau opresc manifestarea unor conduite.
Legat de acest subiect, pe lângă tot amalgamul de explicaţii economice, normative, culturale si de alte astfel de naturi, am identificat inclusiv o explicaţie de natură antropologică, care punea accentul pe noţiunea de “porunca”.
În ultimă instanţă, obedienţa personală şi/sau socială provine din actul poruncii. Cuvintele lui Canetti sunt mai potrivite pentru a exprima cauzele profunde ale obedienţei în lipsa acceptării, trăsătură specifică nu numai omului, ci şi animalelor.
“Nu ne-am întrebat aproape deloc ce este de fapt o poruncă: dacă este un lucru chiar atât de simplu pe cât pare; dacă în ciuda rapidităţii şi uşurinţei cu care obţine efectul scontat, nu lasă cumva urme mai adânci, poate chiar ostile în omul care i se supune. Porunca este mai veche decât limbajul, altfel n-ar fi posibil ca şi câinii să o înţeleagă. … Cea mai veche formă a efectelor poruncii este fuga. Ea este dictată animalului de o făptură mai puternică decât el, şi din afară. E numai aparent spontană; primejdia are întotdeauna o formă şi nici un animal nu o ia la fugă fără a o intui. … Cea mai veche poruncă – dată mult înainte de existenţa oamenilor – este o sentinţă de moarte care sileşte victima să fugă. … Sentinţa de moarte şi grozăvia ei necruţătoare transpar sub orice poruncă. Sistemul poruncii la oameni este astfel conceput, încât de obicei nu se încheie prin moarte, dar spaima ei, ameninţarea, sunt întotdeauna incluse; iar menţinerea şi înfăptuirea unor sentinţe de moarte reale ţin trează spaima în faţa oricărei porunci, a poruncii în general. … Acţiunea executată în urma unei porunci este resimţită ca o realitate străină: ameninţarea ei are în ea ceva tangenţial. … Orice comandă se compune dintr-un impuls şi dintr-un ghimpe. Impulsul îl sileşte pe receptor să execute porunca în conformitate cu conţinutul ei. Ghimpele rămâne la cel care execută porunca. Când ordinele funcţionează normal, aşa cum este de aşteptat, ghimpele nu se observă. El stă ascuns, nici nu bănuim că există; poate că se manifestă, abia perceptibil, printr-o uşoară rezistenţă, înainte ca porunca să fie ascultată. … Este însă important să ştim că nici o poruncă nu se pierde vreodată; niciodată executarea ei nu înseamnă un sfârşit; ea va fi înmagazinată pentru totdeauna.”
La următoarea întâlnire ar trebui să găsim explicaţii inclusiv pentru “revoltă”. Este destul de important să aflăm care este momentul la care frica poruncii este învinsă de ghimpele nemulţumirii.
