Alianţele politice româneşti

Author: Bogdan Dima

Tot citind zilele astea o serie de texte de drept şi ştiinţe politice, m-am oprit la un citat din cartea “Les régimes politiques” a lui Maurice Duverger (Paris: Presses Universitaires de France, 1948), pp. 41 – 3:

“J’appelle rigide un parti qui fait régner une discipline stricte sur ses membres, et spécialement sur des députés au Parlement et ses ministres au gouvernement : les uns et les autres ne sont – en fait, sinon en droit – que les mandataires du partie dont ils appliquent les directives à l’Assemblée; notamment la discipline de vote este absolue … Au contraire, un partie est souple lorsque ses membres, et notamment ses élus, conservent une très grande indépendance : des individus se réunnissent à cause de leur affinités générale, mais sans rien abdiquer de leur personnalité profonde et de leur liberté … La rigidité des parties renforce-t-elle ou affaible-t-elle le gouvernement? Entraine-t-elle une concentration ou une séparation des pouvoires? … Source de force governamentale en régime de dualisme des parties, cette rigidité devient au contraire une source de faiblesse, pour ne pas dire d’impuissance, si elle s’introduit dans un système de parties multiples. Parce que les parties sont nombreux, il n’est pas possible en effet que l’un d’eux possède la majorité dans le pays et au Parlement : force est donc de constituer des Cabinets hétérogènes s’appuyant sur des majorités de coalition. Mais la dispcipline de chaque partie s’oppose alors à tout solidité véritable de la coallition, à toute unité de vues réelles dans le gouvernement. On voit alors une séparation des pouvoirs d’un type nouveau, sur le plan horizontal et non plus vertical. Chaque partie prend pour lui un certain nombre des ministères, où il s’établit en pays conquis : il y place ses fidèles, il y applique ses idées, il y développe sa propagande. Le Conseil des Ministres ressemble alors à des réunions de grands vassaux sous l’autorité d’un President du Conseil, héritier du petit roi de Bourges : cette émiettement de l’autorité fait irrésistiblement surgir dans l’esprit l’image de la féodalité.”

Pornind de aici, m-am întrebat şi eu: partidele actuale din România sunt ele rigide în sensul exprimat de Duverger? Dacă da, cum influenţează acest fapt modul în care funcţionează alianţele politice?

Deşi aparent evident, răspunsul nu este atât de simplu dacă ne raportăm la situaţiile politice din ultimii 20 de ani. Până în 2008, ca urmare a unor transformări majore ale scenei politice din România, sistemul de partide era multipartidist, cu un partid dominant (FDSN – PDSR – PSD). După alegerile din 2008, sistemul de partide a rămas tot multipartidist, dar cu trei partide mari (PDL, PSD şi PNL), la care se adaugă UDMR şi PC. Alegerile din 2012 vor confirma sau nu această modificare.

Totuşi, cu excepţia alegerilor din 1990, partidele sau alianţele electorale nu au obţinut mai mult de jumătate din voturile exprimate, respectiv mai mult de jumătate din mandatele parlamentare. Nici CDR, nici PSD+PUR (PC), nici Alianţa D.A.

Ca urmare a acestui fapt, aproape toată perioada postcomunistă s-a caracterizat prin existenţa alianţelor pre- şi postelectorale. Alianţele postelectorale au fost legislative şi/sau guvernamentale, ştiut fiind că un partid politic poate forma singur Guvernul chiar dacă nu a obţinut majoritatea mandatelor, dar este sprijinit în Parlament de o coaliţie majoritară (de ex., patrulaterul roşu din perioada 1992 – 1996).

Într-o altă ordine de idei, nicio alianţă până în prezent nu a reuşit să se menţină la putere două mandate succesive. CDR a format Guvernul în 1996, dar în 2000, într-o formulă modificată, nu a mai intrat în Parlament. PSD şi PUR (PC) nu au reuşit să formeze Guvernul în 2004, deşi au cîştigat alegerile parlamentare. Alianţa D.A. s-a destrămat în 2007, la aproape doi ani şi jumătate de la formarea Guvernului. Alianţa dintre PDL şi PSD formată în urma alegerilor din 2008 nu a rezistat mai mult de un an. Acum, o nouă alianţă s-a format, USL, care are drept scop (cel puţin declarativ) câştigarea a peste 50% din voturile exprimate şi obţinerea a peste 50% din mandatele parlamentare.

Analiza alianţelor politice din România arată că acestea sunt relativ instabile.

Într-un sistem multipartidist, cu cât se accentuează mai mult gradul de rigiditate a partidelor, cu atât creşte gradul de instabilitate a alianţelor. Această afirmaţie este o ipoteză de verificat şi nu este exprimată aici ca un adevăr absolut.

Totuşi, este din ce în ce mai clar că partidele din România dezvoltă modele de conducere autoritare, se centralizează excesiv, iar disciplina de vot este regula. De exemplu, PSD a ieşit de la guvernare în 2009 şi a votat, alături de opoziţie, o moţiune de cenzură împotriva Guvernului. Practic, voinţa politică a partidului s-a impus parlamentarilor PSD, care au votat disciplinat căderea Guvernului, după ce partidul a decis la nivel central părăsirea Guvernului şi ruperea alianţei cu PDL.

Însă, există şi posibilitatea ca rigiditatea partidului şi disciplina la vot să determine menţinerea unei coaliţii, chiar şi în situaţii foarte dificile. Este cazul actualei majorităţi parlamentare, care nu este una solidă din perspectiva numărului de parlamentari. În tot acest timp, Guvernul a fost şi este extrem de criticat, iar credibilitatea liderilor centrali este scăzută. Cu toate acestea, disciplina de vot funcţionează, parlamentarii sunt controlaţi atent de conducerile centrale ale partidelor implicate în coaliţia legislativă şi guvernamentală actuală (PDL, UDMR, UNPR). Ca dovadă, începând cu 2010, nu mai puţin de şase moţiuni de cenzură au fost iniţiate de opoziţie împotriva Guvernului condus de Emil Boc şi niciuna nu a trecut.

Atunci când gradul de rigiditate a partidelor nu este ridicat, alianţele par a funcţiona chiar şi în condiţii extreme. De exemplu, guvernul minoritar al lui Popescu Tăriceanu a rezistat în funcţie până la expirarea mandatului, deşi preşedintele PSD, Mircea Geoană, a susţinut, alături de PDL, o moţiune de cenzură împotriva Guvernului. Totuşi, nu toţi parlamentarii social-democraţi au votat respectiva moţiune, ceea ce a condus la respingerea acesteia. În acea situaţie, PSD nu a mai acţionat ca un partid rigid.

În orice caz, subiectul raportului dintre gradul de rigiditate al partidelor politice din România şi funcţionarea alianţelor politice este un subiect foarte interesant pentru a fi analizat în amănunt, ipotezele exprimate mai sus putând fi infirmate sau confirmate.

Nu în ultimul rând, este interesant de (pre)văzut în ce condiţii va funcţiona alianţa USL dacă (i) va câştiga alegerile şi (ii) dacă le va câştiga cu mai mult sau mai puţin de 50% din voturile exprimate. Dar despre acest subiect, cu altă ocazie.