În plan ideal, am fost şi sunt monarhist. În plan real, ştiu şi simt că o întoarcere la monarhie este imposibilă.
Momentul crucial pentru adoptarea monarhiei ca formă de guvernământ a fost Decembrie 1989. Atunci a existat în mod real şansa reîntoarcerii la tradiţia istorică a regalităţii şi construcţia unei monarhii parlamentare, ca suport instituţional pentru un regim democratic de tip occidental.
Însă, Preşedintele Iliescu şi cei care au dobândit puterea reală după Revoluţia din 1989 au ucis în faşă această soluţie. Nu trebuie să uităm că Regele Mihai I a fost expulzat din România (25 decembrie 1990), după ce iniţial i se refuzase intrarea în ţară (11 aprilie 1990). De aceea, cel puţin din acest punct de vedere, persoana care i-a produs cel mai mare rău Regelui Mihai I nu a fost absentul Băsescu, ci prezentul la discurs Iliescu.
După adoptarea Constituţiei din 1991, soarta monarhiei în România a fost pecetluită pentru o foarte lungă perioadă de timp. Deşi au existat voci care au sprijinit şi sprijină monarhia, ele nu au fost unite şi nici nu au acţionat sistematic. Mai mult, şi aceasta este o opinie personală, multe dintre aceste voci nu au fost autentice până la capăt: opţiunea pentru monarhie a devenit mai degrabă o soluţie făţarnică pentru a scăpa de responsabilitatea (semi)eşecului republicii semiprezidenţiale postcomuniste, eşec la care au participat inclusiv regaliştii (includ aici persoane precum foşti lideri ai PNTCD sau chiar lideri ai PNL – Crin Antonescu sau Popescu Tăriceanu).
În esenţă, Regele Mihai I este unul dintre personajele triste (nu tragice) ale istoriei. În ultimă instanţă, este un rege fără regat şi o expresie a nedreptăţii istorice. Cu toate acestea, este o personalitate importantă a istoriei şi prezentului României care şi-a asumat soarta şi, în loc să distrugă sau să intre în conflict deschis cu puterea postrevoluţionară, a sprijinit, prin programele Casei Regale şi relaţiile sale externe, dezvoltarea societăţii româneşti (de la programe de educaţie şi antreprenoriat până la lobby susţinut pentru integrarea României în UE).
Discursul Regelui din Parlamentul României a fost rezultatul fericit al unei conjuncturi nefericite. În mod evident, tot discursul pro-Rege din ultimele luni, sprijinit mediatic de televiziunile de ştiri, este în realitatea politică crudă un discurs anti-PDL şi anti-Traian Băsescu. Sunt convins că nimeni dintre capii acestei operaţiuni de imagine publică nu va recunoaşte acest lucru, dar cu toţii ştiu căt este de adevărat.
Totuşi, momentul a trecut. Ce a rămas în urma discursului MS Mihai I? O victorie a opoziţiei împotriva puterii? O radicalizare a anti-monarhiştilor şi o speranţă pentru pro-monarhişti? Nimic din toate acestea. Lunile următoare vor şterge orice efecte conjuncturale de natură politico-imagistico-electorale.
Ceea ce a rămas este un momet istoric şi o dovadă a ceea ce înseamnă monarhia în esenţa ei. Sute de parlamentari, indiferent de culoarea politică şi sute de invitaţi, indiferent de simpatiile politice şi opţiunile lor morale sau comportamentale, s-au ridicat în picioare şi au aplaudat nu persoana Mihai, ci simbolul naţional, Regele Mihai I. Aceasta pentru că monarhul, într-un regim democratic, goleşte un mic spatiu al suveranitatii si construieşte o zonă apolitică, la care toate fortele politice conjuncturale se raportează fără posibilitatea acaparării sale. Devine un simbol al unităţii şi, cel mai important, este dovada vie că NU TOTUL ESTE PERMIS. Mai mult, monarhul democratic este simbolul că PUTEREA NU APARŢINE NIMĂNUI ÎN TOTALITATE, CI TUTUROR CÂTE PUŢIN ŞI ÎN MOD EGAL. Or, aceasta este, în opinia mea, incredibilul adevăr al libertăţii politice a individului.
Nu în ultimul rând, am auzit spunându-se că monarhul nu face nimic şi, prin urmare, nu ar trebui să fie iubit, stimat, apreciat. Dar, rolul monarhului nu este de a construi străzi, ridica clădiri de birouri, de a redacta politici economice sau programe de reformă administrativă. Pentru aceasta sunt partidele, politicienii, prim-ministrul, miniştrii. Monarhul democratic are misiunea de a fixa un set de valori morale pentru societatea pe care o întrupează, să fie un arbitru care detensionează situaţiile de criză politică şi să reprezinte un model de comportament pentru supuşii săi. Şi, în general, monarhii constituţionali ai Europei şi-au îndeplinit, cu prea puţine excepţii, acest rol.
Pentru final, citez un mic fragment din discursul Regelui Mihai I care, în opinia mea, sintetizează o mare parte dintre ideile exprimate în acest text: “Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea.”.
Dacă monarhia ar realiza acest deziderat, personal prefer să fiu supus al Majestăţii Sale Regele Mihai I decât cetăţean al republicii lui Traian Băsescu.
