În jurul unei beri cinstite şi a unei mese copioase, am încercat să dibuim o explicaţie cât mai substanţială cu privire la sentimentul de inferioritate pe care oamenii îl au în faţa oricărei forme de autoritate, fie instituţională, fie personală. Mai mult, ne întrebam de ce majoritatea indivizilor se gândesc de două ori, ezită sau, mai grav, tac şi acceptă decizii greşite şi/sau opresive ale autorităţii. Inclusiv deciziile politice, consemnate în sistemul juridic/normativ, sunt generatoare de ezitări, frustrări şi, în final, obedienţă non-critică.

Mai mult, cu toţii am trăit, cel puţin o dată în viaţă, sentimentul neputinţei, al fricii de a reacţiona, al acceptării unui ordin. Din fragedă pruncie până la moarte, trăim cu “autorităţi” care impun conduite sau opresc manifestarea unor conduite.

Legat de acest subiect, pe lângă tot amalgamul de explicaţii economice, normative, culturale si de alte astfel de naturi, am identificat inclusiv o explicaţie de natură antropologică, care punea accentul pe noţiunea de “porunca”.

În ultimă instanţă, obedienţa personală şi/sau socială provine din actul poruncii. Cuvintele lui Canetti sunt mai potrivite pentru a exprima cauzele profunde ale obedienţei în lipsa acceptării, trăsătură specifică nu numai omului, ci şi animalelor.

“Nu ne-am întrebat aproape deloc ce este de fapt o poruncă: dacă este un lucru chiar atât de simplu pe cât pare; dacă în ciuda rapidităţii şi uşurinţei cu care obţine efectul scontat, nu lasă cumva urme mai adânci, poate chiar ostile în omul care i se supune. Porunca este mai veche decât limbajul, altfel n-ar fi posibil ca şi câinii să o înţeleagă. … Cea mai veche formă a efectelor poruncii este fuga. Ea este dictată animalului de o făptură mai puternică decât el, şi din afară.  E numai aparent spontană; primejdia are întotdeauna o formă şi nici un animal nu o ia la fugă fără a o intui. … Cea mai veche poruncă – dată mult înainte de existenţa oamenilor – este o sentinţă de moarte care sileşte victima să fugă. … Sentinţa de moarte şi grozăvia ei necruţătoare transpar sub orice poruncă. Sistemul poruncii la oameni este astfel conceput, încât de obicei nu se încheie prin moarte, dar spaima ei, ameninţarea, sunt întotdeauna incluse; iar menţinerea şi înfăptuirea unor sentinţe de moarte reale ţin trează spaima în faţa oricărei porunci, a poruncii în general. … Acţiunea executată în urma unei porunci este resimţită ca o realitate străină: ameninţarea ei are în ea ceva tangenţial. … Orice comandă se compune dintr-un impuls şi dintr-un ghimpe. Impulsul îl sileşte pe receptor să execute porunca în conformitate cu conţinutul ei. Ghimpele rămâne la cel care execută porunca. Când ordinele funcţionează normal, aşa cum este de aşteptat, ghimpele nu se observă. El stă ascuns, nici nu bănuim că există; poate că se manifestă, abia perceptibil, printr-o uşoară rezistenţă, înainte ca porunca să fie ascultată. … Este însă important să ştim că nici o poruncă nu se pierde vreodată; niciodată executarea ei nu înseamnă un sfârşit; ea va fi înmagazinată pentru totdeauna.”

La următoarea întâlnire ar trebui să găsim explicaţii inclusiv pentru “revoltă”. Este destul de important să aflăm care este momentul la care frica poruncii este învinsă de ghimpele nemulţumirii.

Momentul crucial pentru adoptarea monarhiei ca formă de guvernământ a fost Decembrie 1989. Atunci a existat în mod real şansa reîntoarcerii la tradiţia istorică a regalităţii şi construcţia unei monarhii parlamentare, ca suport instituţional pentru un regim democratic de tip occidental.

Însă, Preşedintele Iliescu şi cei care au dobândit puterea reală după Revoluţia din 1989 au ucis în faşă această soluţie. Nu trebuie să uităm că Regele Mihai I a fost expulzat din România (25 decembrie 1990), după ce iniţial i se refuzase intrarea în ţară (11 aprilie 1990). De aceea, cel puţin din acest punct de vedere, persoana care i-a produs cel mai mare rău Regelui Mihai I nu a fost absentul Băsescu, ci prezentul la discurs Iliescu.

După adoptarea Constituţiei din 1991, soarta monarhiei în România a fost pecetluită pentru o foarte lungă perioadă de timp. Deşi au existat voci care au sprijinit şi sprijină monarhia, ele nu au fost unite şi nici nu au acţionat sistematic. Mai mult, şi aceasta este o opinie personală, multe dintre aceste voci nu au fost autentice până la capăt: opţiunea pentru monarhie a devenit mai degrabă o soluţie făţarnică pentru a scăpa de responsabilitatea (semi)eşecului republicii semiprezidenţiale postcomuniste, eşec la care au participat inclusiv regaliştii (includ aici persoane precum foşti lideri ai PNTCD sau chiar lideri ai PNL – Crin Antonescu sau Popescu Tăriceanu).

În esenţă, Regele Mihai I este unul dintre personajele triste (nu tragice) ale istoriei. În ultimă instanţă, este un rege fără regat şi o expresie a nedreptăţii istorice. Cu toate acestea, este o personalitate importantă a istoriei şi prezentului României care şi-a asumat soarta şi, în loc să distrugă sau să intre în conflict deschis cu puterea postrevoluţionară, a sprijinit, prin programele Casei Regale şi relaţiile sale externe, dezvoltarea societăţii româneşti  (de la programe de educaţie şi antreprenoriat până la lobby susţinut pentru integrarea României în UE).

Discursul Regelui din Parlamentul României a fost rezultatul fericit al unei conjuncturi nefericite. În mod evident, tot discursul pro-Rege din ultimele luni, sprijinit mediatic de televiziunile de ştiri, este în realitatea politică crudă un discurs anti-PDL şi anti-Traian Băsescu. Sunt convins că nimeni dintre capii acestei operaţiuni de imagine publică nu va recunoaşte acest lucru, dar cu toţii ştiu căt este de adevărat.

Totuşi, momentul a trecut. Ce a rămas în urma discursului MS Mihai I? O victorie a opoziţiei împotriva puterii? O radicalizare a anti-monarhiştilor şi o speranţă pentru pro-monarhişti? Nimic din toate acestea.  Lunile următoare vor şterge orice efecte conjuncturale de natură politico-imagistico-electorale.

Ceea ce a rămas este un momet istoric şi o dovadă a ceea ce înseamnă monarhia în esenţa ei. Sute de parlamentari, indiferent de culoarea politică şi sute de invitaţi, indiferent de simpatiile politice şi opţiunile lor morale sau comportamentale, s-au ridicat în picioare şi au aplaudat nu persoana Mihai, ci simbolul naţional, Regele Mihai I. Aceasta pentru că monarhul, într-un regim democratic, goleşte un mic spatiu al suveranitatii si construieşte o zonă apolitică, la care toate fortele politice conjuncturale se raportează fără posibilitatea acaparării sale. Devine un simbol al unităţii şi, cel mai important, este dovada vie că NU TOTUL ESTE PERMIS. Mai mult, monarhul democratic este simbolul că PUTEREA NU APARŢINE NIMĂNUI ÎN TOTALITATE, CI TUTUROR CÂTE PUŢIN ŞI ÎN MOD EGAL. Or, aceasta este, în opinia mea, incredibilul adevăr al libertăţii politice a individului.

Nu în ultimul rând, am auzit spunându-se că monarhul nu face nimic şi, prin urmare, nu ar trebui să fie iubit, stimat, apreciat. Dar, rolul monarhului nu este de a construi străzi, ridica clădiri de birouri, de a redacta politici economice sau programe de reformă administrativă. Pentru aceasta sunt partidele, politicienii, prim-ministrul, miniştrii. Monarhul democratic are misiunea de a fixa un set de valori morale pentru societatea pe care o întrupează, să fie un arbitru care detensionează situaţiile de criză politică şi să reprezinte un model de comportament pentru supuşii săi. Şi, în general, monarhii constituţionali ai Europei şi-au îndeplinit, cu prea puţine excepţii, acest rol.

Pentru final, citez un mic fragment din discursul Regelui Mihai I care, în opinia mea, sintetizează o mare parte dintre ideile exprimate în acest text:  “Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea.”.

Dacă monarhia ar realiza acest deziderat, personal prefer să fiu supus al Majestăţii Sale Regele Mihai I decât cetăţean al republicii lui Traian Băsescu.

Înainte de a citi analiza, vreau să vă aduc aminte de un eveniment celebru al istoriei, și anume bătălia finală dintre Caesar și Pompeius Magnus de la Pharsalus. Pe scurt, Pompeius Magnus deținea toate avantajele în fața lui Caesar: avea superioritate numerică, superioritatea poziției și era bine aprovizionat de către aliații săi din Grecia. Pompeius a dat startul bătăliei. Caesar, în loc să adopte o strategie clasică de retragere în fața unui dușman mult mai puternic, a decis să intre în luptă. Argumentul său principal a fost acela că legiunile lui au doar două opțiuni: să învingă sau să moară. În schimb legiunile lui Pompeius, din cauza superiorității lor, puteau concepe și alte opțiuni, ceea ce le afecta determinarea în luptă.

Rezultatul? Caesar a învins și Pompeius a pierdut. Morala? Când pare imposibil să pierzi, acesta este întotdeauna un semn că trebuie să fii atent.

Păstrând bineînțeles proporțiile, sondajul USL dat publicității indică superioritatea totală a acestei formațiuni politice în fața PDL. Analiza pe care o public vă propune o interpretare inteligentă a rezultatelor și aruncă pe piață mai multe ipoteze demne de luat în considerare. Mai multe nu vă povestesc, ci vă las să citiți singuri. Enjoy!

ANALIZA SONDAJELOR – USL, PDL SI IPOTEZA ”15”

Aceste fragmente sunt parte a unei analize mai largi şi prezintă exclusiv o serie de concluzii punctuale, interesante din perspectiva alegerilor locale şi generale din 2012.

Colegiul uninominal 2, Judeţul Neamţ

Colegiul uninominal 6, Judeţul Maramureş

1. Cu privire la strategiile electorale utilizate şi corelaţia cu alegerile din 2012

În esenţă, în urma acestor alegeri parţiale se pot face câteva previziuni cu titlu general privitoare la alegerile locale din 2012 şi, în mai mică măsură, la alegerile generale din 2012.

Asemănările dintre alegerile parţiale şi alegerile locale sunt evidente:

(i)                 a câştigat candidatul care a obţinut cele mai multe vve (aceeaşi situaţie se va regăsi şi la alegerile pentru primari, în baza modificării legii administraţiei publice locale);

(ii)               temele de campanie au vizat în principal subiecte de interes local, în conformitate cu specificul colegiului.

Alegerile parţiale din colegiul nr. 6 Neamţ sunt mai puţin reprezentative pentru a face analogii cu alegerile din anul viitor prin raportare la alegerile din colegiul uninominal 2, Judeţul Maramureş.

Aceasta întrucât factorul Gheorghe Ştefan este un ajutor electoral inestimabil pentru orice candidat PDL din Neamţ, dar nu se poate reproduce la nivel naţional pentru toţi candidaţii PDL.

Or, la nivel naţional, în baza sistemului electoral uninominal, cu puternice trăsături proporţionale, votul politic va avea un impact puternic. Iar votul politic afectează PDL deoarece candidaţii acestuia vor fi taxaţi de electorat din cauza nemulţumirilor privitoare la guvernare.

De asemenea, este puţin probabil ca toţi aleşii locali ai PDL să aibă în propriile judeţe şi localităţi aceeaşi influenţă pe care o are Gheorghe Ştefan în Neamţ.

Totuşi, indiferent de aceste precizări, în linii generale, se poate concluziona că aleşii locali ai PDL vor influenţa votul la alegerile generale din 2012.

PDL ştie acest lucru şi îşi va concentra eforturile în principal pe alegerile locale, în speranţa în care  îşi vor menţine măcar aleşii locali actuali (plus cei dobândiţi pe parcurs).

Şi USL ştie acest lucru şi va încerca (iar dacă nu, greşesc grav la nivel strategic) să promoveze exclusiv un mesaj politic unitar, la nivel central, prin care să genereze un vot negativ atât la alegerile locale, cât şi la alegerile generale din 2012 (de tipul „tot ce este PDL este nociv pentru România. Votaţi USL!”).

2. Cu privire la strategia de comunicarea politică

Din punctul de vedere al comunicării politice, candidaţii „locali” ai PDL au încercat să se detaşeze de imaginea negativă a reprezentanţilor centrali ai PDL.

Această detaşare s-a realizat prin mai multe metode, printre care:

(i)                 renunţarea la culoarea portocalie pentru materialele electorale,

(ii)               promovarea unui mesaj exclusiv de interes local şi

(iii)              interdicţia pentru liderii centrali de a se afişa în campanie alături de candidatul PDL (în special la Neamţ).

În mod cert, PDL are nevoie de promovarea unei strategii de diminuare a riscurilor electorale pentru alegerile generale de  anul următor.

Dacă nu se lucrează la o asemenea strategie, atunci alegerile generale din 2012 vor da câştig de cauză USL.

Această strategie trebuie să aibă o o foarte  bine pusă la punct componentă de comunicare politică. Mesajele pe care le vor transmite liderii centrali ai PDL (formali şi informali) vor fi esenţiale pentru a transforma liderii centrali ai PDL în factori de comunicare pozitivi la nivel de teritoriu.

3. Cu privire la distincţia rural – urban

La analiza rezultatelor alegerilor parţiale ar trebui luat în considerare şi faptul că un colegiu este în mediul RURAL (Neamţ) şi un colegiu este în mediul URBAN (Baia-Mare, Maramureş).

Interesant de observat este că ambii candidaţi PDL au obţinut mai multe voturi în valoare absolută şi procentual decât candidaţii PDL din 2008.

Totuşi, cele mai multe voturi în plus faţă de alegerile din 2008, au fost obţinute într-un colegiu rural, cu ajutorul unui preşedinte de consiliu judeţean.

Ca şi pentru PNL în 2008, şi pentru PDL se poate genera un fenomen de ruralizare a voturilor.

Aceasta întrucât este mai uşor pentru un partid aflat la putere să controleze primarii de comune şi să convingă (prin toate formele de convingere) alegătorii din zona rurală.

În plus, în mediul rural este importantă persoana şi mai puţin partidul, deci votul politic negativ va avea un impact (mai) redus.

De aceea, USL trebuie să fie foarte atent pentru alegerile din 2012 mai ales la colegiile şi primăriile din mediul rural.

4. Cu privire la prezenţa la vot

În mod evident, cel puţin luând în considerare prezenţa la vot aşa cum a fost înregistrată la aceste alegeri parţiale, se poate afirma că o prezenţă la vot scăzută dezavantajează USL.

CE ESTE DE FĂCUT ÎN CONTINUARE  (pentru PDL ŞI USL)?

Ei bine, asta presupune altfel de analize.

Tot citind zilele astea o serie de texte de drept şi ştiinţe politice, m-am oprit la un citat din cartea “Les régimes politiques” a lui Maurice Duverger (Paris: Presses Universitaires de France, 1948), pp. 41 – 3:

“J’appelle rigide un parti qui fait régner une discipline stricte sur ses membres, et spécialement sur des députés au Parlement et ses ministres au gouvernement : les uns et les autres ne sont – en fait, sinon en droit – que les mandataires du partie dont ils appliquent les directives à l’Assemblée; notamment la discipline de vote este absolue … Au contraire, un partie est souple lorsque ses membres, et notamment ses élus, conservent une très grande indépendance : des individus se réunnissent à cause de leur affinités générale, mais sans rien abdiquer de leur personnalité profonde et de leur liberté … La rigidité des parties renforce-t-elle ou affaible-t-elle le gouvernement? Entraine-t-elle une concentration ou une séparation des pouvoires? … Source de force governamentale en régime de dualisme des parties, cette rigidité devient au contraire une source de faiblesse, pour ne pas dire d’impuissance, si elle s’introduit dans un système de parties multiples. Parce que les parties sont nombreux, il n’est pas possible en effet que l’un d’eux possède la majorité dans le pays et au Parlement : force est donc de constituer des Cabinets hétérogènes s’appuyant sur des majorités de coalition. Mais la dispcipline de chaque partie s’oppose alors à tout solidité véritable de la coallition, à toute unité de vues réelles dans le gouvernement. On voit alors une séparation des pouvoirs d’un type nouveau, sur le plan horizontal et non plus vertical. Chaque partie prend pour lui un certain nombre des ministères, où il s’établit en pays conquis : il y place ses fidèles, il y applique ses idées, il y développe sa propagande. Le Conseil des Ministres ressemble alors à des réunions de grands vassaux sous l’autorité d’un President du Conseil, héritier du petit roi de Bourges : cette émiettement de l’autorité fait irrésistiblement surgir dans l’esprit l’image de la féodalité.”

Pornind de aici, m-am întrebat şi eu: partidele actuale din România sunt ele rigide în sensul exprimat de Duverger? Dacă da, cum influenţează acest fapt modul în care funcţionează alianţele politice?

Deşi aparent evident, răspunsul nu este atât de simplu dacă ne raportăm la situaţiile politice din ultimii 20 de ani. Până în 2008, ca urmare a unor transformări majore ale scenei politice din România, sistemul de partide era multipartidist, cu un partid dominant (FDSN – PDSR – PSD). După alegerile din 2008, sistemul de partide a rămas tot multipartidist, dar cu trei partide mari (PDL, PSD şi PNL), la care se adaugă UDMR şi PC. Alegerile din 2012 vor confirma sau nu această modificare.

Totuşi, cu excepţia alegerilor din 1990, partidele sau alianţele electorale nu au obţinut mai mult de jumătate din voturile exprimate, respectiv mai mult de jumătate din mandatele parlamentare. Nici CDR, nici PSD+PUR (PC), nici Alianţa D.A.

Ca urmare a acestui fapt, aproape toată perioada postcomunistă s-a caracterizat prin existenţa alianţelor pre- şi postelectorale. Alianţele postelectorale au fost legislative şi/sau guvernamentale, ştiut fiind că un partid politic poate forma singur Guvernul chiar dacă nu a obţinut majoritatea mandatelor, dar este sprijinit în Parlament de o coaliţie majoritară (de ex., patrulaterul roşu din perioada 1992 – 1996).

Într-o altă ordine de idei, nicio alianţă până în prezent nu a reuşit să se menţină la putere două mandate succesive. CDR a format Guvernul în 1996, dar în 2000, într-o formulă modificată, nu a mai intrat în Parlament. PSD şi PUR (PC) nu au reuşit să formeze Guvernul în 2004, deşi au cîştigat alegerile parlamentare. Alianţa D.A. s-a destrămat în 2007, la aproape doi ani şi jumătate de la formarea Guvernului. Alianţa dintre PDL şi PSD formată în urma alegerilor din 2008 nu a rezistat mai mult de un an. Acum, o nouă alianţă s-a format, USL, care are drept scop (cel puţin declarativ) câştigarea a peste 50% din voturile exprimate şi obţinerea a peste 50% din mandatele parlamentare.

Analiza alianţelor politice din România arată că acestea sunt relativ instabile.

Într-un sistem multipartidist, cu cât se accentuează mai mult gradul de rigiditate a partidelor, cu atât creşte gradul de instabilitate a alianţelor. Această afirmaţie este o ipoteză de verificat şi nu este exprimată aici ca un adevăr absolut.

Totuşi, este din ce în ce mai clar că partidele din România dezvoltă modele de conducere autoritare, se centralizează excesiv, iar disciplina de vot este regula. De exemplu, PSD a ieşit de la guvernare în 2009 şi a votat, alături de opoziţie, o moţiune de cenzură împotriva Guvernului. Practic, voinţa politică a partidului s-a impus parlamentarilor PSD, care au votat disciplinat căderea Guvernului, după ce partidul a decis la nivel central părăsirea Guvernului şi ruperea alianţei cu PDL.

Însă, există şi posibilitatea ca rigiditatea partidului şi disciplina la vot să determine menţinerea unei coaliţii, chiar şi în situaţii foarte dificile. Este cazul actualei majorităţi parlamentare, care nu este una solidă din perspectiva numărului de parlamentari. În tot acest timp, Guvernul a fost şi este extrem de criticat, iar credibilitatea liderilor centrali este scăzută. Cu toate acestea, disciplina de vot funcţionează, parlamentarii sunt controlaţi atent de conducerile centrale ale partidelor implicate în coaliţia legislativă şi guvernamentală actuală (PDL, UDMR, UNPR). Ca dovadă, începând cu 2010, nu mai puţin de şase moţiuni de cenzură au fost iniţiate de opoziţie împotriva Guvernului condus de Emil Boc şi niciuna nu a trecut.

Atunci când gradul de rigiditate a partidelor nu este ridicat, alianţele par a funcţiona chiar şi în condiţii extreme. De exemplu, guvernul minoritar al lui Popescu Tăriceanu a rezistat în funcţie până la expirarea mandatului, deşi preşedintele PSD, Mircea Geoană, a susţinut, alături de PDL, o moţiune de cenzură împotriva Guvernului. Totuşi, nu toţi parlamentarii social-democraţi au votat respectiva moţiune, ceea ce a condus la respingerea acesteia. În acea situaţie, PSD nu a mai acţionat ca un partid rigid.

În orice caz, subiectul raportului dintre gradul de rigiditate al partidelor politice din România şi funcţionarea alianţelor politice este un subiect foarte interesant pentru a fi analizat în amănunt, ipotezele exprimate mai sus putând fi infirmate sau confirmate.

Nu în ultimul rând, este interesant de (pre)văzut în ce condiţii va funcţiona alianţa USL dacă (i) va câştiga alegerile şi (ii) dacă le va câştiga cu mai mult sau mai puţin de 50% din voturile exprimate. Dar despre acest subiect, cu altă ocazie.

PNL si PSD au votat impotriva initiativei dlui Deputat Prigoana, cu toate ca au admis ca ar fi nevoie de o comisie speciala pentru analizarea mai atenta a situatiei prostitutiei in Romania. De asemenea nu au respins de plano ideea de a promova o reglementare in acest sens, dar s-au aratat sceptici ca forma propusa este una benefica pentru societate.

Deputatii PDL, pe de alta parte, au sustinut initiativa colegului lor, aducand argumente juridice si sociale deloc de neglijat.

Indiferent de rezultatul votului, prezenta in numar mare a membrilor comisiei si a organizatiilor, precum si presa aflata in sala au demonstrat interesul mare pe care problema prostitutiei o suscita in societate. Analizele serioase si argumentele pro si contra care au fost expuse in cadrul dezbaterilor sunt extrem de valoroase pentru dialogul social, care cu siguranta nu s-a incheiat aici.

Felicitari tuturor!

Ieri am invatat despre lucruri aride, mai exact acte normative, forta lor juridica si emitentii acestora. Charming, nu?

Cu toate acestea, la sfarsitul cursului toti au spus ca ii interes

eaza, desi, asa cum e de asteptat sunt multi PR-isti, designeri si oameni are nu se izbesc de lucrurile astea in viata lor.

S-au implicat la curs, au fost activi si ne-am si amuzat impreuna. Un curs placut :)

Paralel, intr-o alta discutie zilele astea, un politician mi-a spus ca el crede ca e mare nevoie de o lege a lobby-ului, pentru ca politicienii sa poata sa faca lobby, fara sa fie condamnati ca fac trafic de influenta. Si mi s-a mai spus asta si altadata. Adica o lege a lobby-ului e in special dezirabila, ca sa poata politicienii sa faca lobby. Un lucru nu neaparat gresit, dar secundar. Insa iata cum se leaga cu discutia de pe FB.

Pentru mine, care fac lobby de 15 ani, si, mai mult decat atat, teoretizez pe marginea lobby-ului de ani buni, lipsa de rigoare juridica si de proprietate a termenilor e uneori obositoare, dar sigur ca e de inteles. Marturisesc ca multe intalniri (indiferent daca sunt cu oameni de afaceri sau cu politicieni), dupa prezentarile de rigoare, incep cu aceasta replica: “Dar lobby-ul e ilegal!”. Si evident ca toata lumea se exprima despre aceste lucruri in perfecta cunostinta de cauza .

Exista in Parlament o propunere legislativa referitoare la lobby (a cincea sau a sasea, cred), care, ca si predecesoarele sale, sufera de aceleasi mari lacune logice si are putine sanse de reusita. Se incearca reglementarea doar a lobby-ului profesionist (adica facut de agentii de lobby), omitandu-se toate celelalte categorii de organizatii/persoane care fac lobby si care semnifica mult mai mult din punct de vedere financiar: sindicate, patronate, ONG-uri, asociatii profesionale, corporatii, avocati, think-tankuri etc care influenteaza decizii politice. Sigur ca ceea ce fac ei se mai numeste cateodata: asistenta juridica, reprezentare, advocacy, consultanta etc.

Guvernul a dat un punct de vedere negativ propunerii, fapt care m-a linistit, dar m-am nelinistit atunci cand am vazut motivatia: Romania nu e pregatita pentru activitatea de lobby!!!! Revenind la prima fraza din postarea asta: nici nu stii ce sa raspunzi la asa ceva!

Daca atatia oameni zic ca nu exista lobby (chiar si guvernul zice asta), ori inseamna ca nu exista, ori exista si eu sunt naivul copil care striga ca imparatul n-are haine!

Ce sa inteleg eu din toate astea?