Pana acum doi ani, eu eram copil. Eram copilul parintilor mei. Si de 1 iunie ma asteptam sa fiu sarbatorita ca atare si daca asta nu se intampla, ma intristam. Incepand de anul trecut ceva uluitor s-a-ntamplat. Am disparut dintr-odata si eu si mama mea (tatal meu nu mai e printre noi de multi ani) si am reaparut eu ca mama si mama ca bunica. Si aceasta transformare a fost definitiva. Eu nu mai sunt copilul, ci sunt mama copilului. Iar mama mea… 
Sotul meu a intrebat-o intr-o zi pe mama: Ce-i place cel mai mult copilului tau? si ea a raspuns: fructe pasate cu biscuiti .
Iar copilul meu e o minune pe care nu pot sa o cuprind. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
- Rares, fiul meu
